m-am eliberat

-am plecat. am întârziat deja.
-te așteaptă iar el?
-nu e un el. e o ea.
-poftim? o ea? dar credeam...
-credeai ce?
-pai credeam că...
-credeai greșit. mă așteaptă realitatea.
-of! iar ai început cu epitetele. știi că nu țin pasul când începi să vorbești în dodii.
-metafore.
-mă rog! nu îmi pasă!
-normal. ție nu îți pasă de nimic.
-ba da, îmi pasă! îmi pasă de...
-nu mă interesează. plec acum. dacă nu pornesc, o voi pierde.
-te rog. pierde-o!
-nu. pentru ce?
-pentru mine.
-realizezi ce îmi ceri? tu nu ai putut renunța la 5 minute din timpul tău liber. crezi că voi renunța la ea doar că să vi tu să îți desfășori în voie jocurile? te înșeli, dragul meu. acum plec.
-vin cu tine!
-nu poți. nu vei supraviețui. fiecare are felul lui de a privi realitatea. pentru tine realitatea este să te joci cu mintea oamenilor. cel mai bine te simți atunci când controlezi pe cineva. poate ai reușit deja și cu noua ta prietenă. dar eu mă voi eliberă. va fi nevoie de timp și de răbdare. dar până la urmă voi reuși. știu asta. voi fi liberă. și Doamne, ce bine va fi!

lașul și figuranta

-mi-ai promis.
-știu. îmi pare rău.
-ba nu. nu îți pare.
-cum să nu îmi pară rău?!
-nu. nu îți pare rău pentru că nu ai ținut la mine niciodată.
-...
-puteam să jur.
-poftim?
-nimic. las-o baltă.
-nu. nu vreau să o las baltă. hai să vorbim.
-aha. acum vrei să vorbim, nu? ei bine acum nu mai vreau eu să vorbim. dute la prietena ta cea nouă. discută cu ea.
-despre ce tot vorbești?
-despre prietena ta cea noua. am observat că pentru ea ai timp. mă gândeam că vorbești cu ea.
-e doar o prietenă. nu cred că e cazul să faci o scenă din asta.
-ba da. cred că e cazul. am înghițit în sec de prea multe ori.
-trebuia să îmi spui de la început dacă nu îți convine.
-parcă nu credeai să e cazul să fac o scenă din asta.
-de ce faci chestia asta tot timpul?
-pentru că nu pot altfel. așa sunt eu. îmi pare rău că nu mă pot schimba după bunul tău plac.
-ești ironică.
-tu m-ai făcut așa. de la tine am învățat asta.
-figuranto!
-a! tot eu sunt aia figurantă. de ce? pentru că m-am săturat să îți înghit toate scuzele? pentru că m-am hotărât să nu mai tac?
-pentru că ai devenit insensibilă. nu te mai interesează prin ce am trecut. habar nu ai!
-probabil. și numai tu ești vinovat pentru asta. am devenit așa pentru că mi-au ajuns nopțile nedormite, zilele în care nu eram în stare să fac nimic, în care nu puteam nici să mănânc pentru că numai gândul la tine îmi umplea stomacul cu griji. griji care uneori nu mai aveau loc și ieșeau la iveală pentru a face loc altora. probabil e modul meu de a mă proteja de nesimțirea ta. Pe lângă asta mai ești și laș. nu înțeleg cum te suporți.

inuman

M-am chinuit să îmi pun atâtea măşti apoi ai venit tu şi mi le-ai dat jos... Nu şti de câte ori am înghiţit în sec când vorbeam la telefon, iar tu, dintr-o dată nu mai răspundeai. Te-ai gandit vreodată cum mă simt când îmi spui toate acele lucruri care, crezi tu, mă vor face să spun ce simt pentru tine? Nu îţi voi spune, orice ai face! Mi-am jurat asta şi o să mă ţin de cuvânt. Te-ai pus vreodată în locul meu? Şti cum e să simţi în acelaşi timp ură şi afecţiune, nervozitate şi calm, tristeţe şi fericire? Le-ai simţit vreodată simultan? Şti cum e să nu şti care sentiment e mai puternic? Şti cum e să nu poţi alege unul? Şti cum e? Şti? Nu şti! Pentru că tu nu eşti om! Nu mai ai nimic în tine care să indice asta.

a durut

-mi-e scârbă de tine.

-de ce? ce am făcut?

-nimic. asta e problema. nu ai făcut nimic. tu doar ai stat şi m-ai privit murind.

-murind?! dar eşti în viaţă!

-fizic, da, sunt. dar nimic mai mult.

-dar cum? cum adică? nu înţeleg.

-nu ştiai că indiferenţa doare?

-poftim?!

-indiferenţa doare.

-şi ce legăt... glumeşti?

-tot timpul faci asta. niciodată nu iei în serios ceea ce îţi spun. tot timpul găseşti înţelesuri numai de tine gândite, pentru orice spun.

-eşti o figuurăă...

-vezi ce spuneam?

-dar spui lucruri penibile...

-e penibil să spun că indiferenţa doare?

-nu..dar sună jenant când o spui...

s e c r e t

Your secret from Jean-Sebastien Monzani on Vimeo.

part III: Amélie et Paul

După câteva ore în care a privit pe fereastră, Amelie scoate o revistă îndoită, cumpărată de la un chioşc din gară. Este veche de 3 luni. După primele pagini, se plictiseşte şi o pune în geantă. Mai are o oră şi 20 de minute până ajunge în Bucureşti de unde va lua alt tren. Alte câteva ore de privit pe fereastră şi de povestit cu oameni necunoscuţi. Alt tren. Altă lume. Aceleaşi gânduri. Al doilea tren o va duce până la Budapesta. De acolo va porni spre Bretagne cu TGV. Acolo o va aştepta el. Se vor revedea în sfârşit. A trecut atât de mult timp... Nu s-au văzut demult, dar totuşi speră că totul va fi la fel ca înainte.

Coboară din tren în Bretagne. Îl caută din priviri în mulţimea nerăbdătoare. Atunci vede o mână ridicată. Era el. Îmbrăcat cu nişte jeanşi decoloraţi , un tricou alb , o vestă neagra, iar în picioare avea tenişii lui Converse albaştrii.
Se îndreaptă cu paşi repezi spre el. Zâmbetul lui larg îi aminteşte de zielele însorite pe care obişnuiau să le petreacă împreună în grădina mare a casei. Paşii ei iuţi se transformă treptat într-o uşoară alergare. El deschide braţele ca pentru a îmbrăţişa un uriaş, dar mâinile lui cuprind doar trupul ei mic.
-Amelie! Bienvenue!
-Pierre! Merci!

part II: Amélie et Paul

Soarele îi încălzeşte faţă rotundă. Ceasul sună deja de mai bine de un minut. Se chinuie să îşi deschidă ochii, dar pare imposibil. Face un efort supraomenesc şi îi deschide. E oră 6:26 deja. Se ridica alene şi se îndreapta spre bucătărie târându-şi picioarele pe parchetul care încă mai păstra ceva din strălucirea de odinioară. Pune două felii de pâine în prăjitorul de pâine Philips şi se întoarce în cameră, unde se schimbă. După ce mănâncă, se încălţă cu papucii lui tociţi, îşi ia geanta şi porneşte spre şcoală. Ajuns în maşină porneşte radioul. Vocea pătrunzătoare a lui Tom Jones umple maşină.

She's a Lady. Whoa whoa whoa, she's a Lady
Talkin' about that little Lady, and the Lady is mine.

Era melodia ei preferată. A Ameliei. Se gândea din nou la ea. Nu ar fi trebuit să o lase să plece. Dar o iubea prea mult ca să nu îi facă pe plac. Dacă ăsta era visul ei, era gata să facă orice pentru a-l împlini.

Paul opreşte maşina în faţa cafenelei Starbucks de unde îşi cumpără o cafea neagră cu două cuburi de zahăr brun. Mirosul de cafea învăluie maşina. Ajuns la şcoală, intră în sala profesorală, ia catalogul clasei a IX-a D şi porneşte spre clasă. Pentru el este a 19-a primă zi de şcoală. Predă engleză la un liceu public, cu profesori blazaţi, demoralizaţi de un sistem mucegăit şi elevi împărţiţi în două mari grupe: cei care vin la şcoală pentru că vor şi cei care vin la şcoală pentru că "trebuie”. După prima oră, ajuns din nou în sala profesorală pune catalogul la loc, găseşte un scaun şi se aşează.

-Profesore! spune un bătrân pe jumătate chel. Ce mai face Amelie? E bine?

-Da. E bine. Cred... Apoi se ridică şi pleacă.

Afară a început să plouă. Nu contează. Îi place ploaia. Se urcă în maşină şi porneşte spre casă. Ajuns, începe să corecteze un teanc mic de teste iniţiale. La televizor rulează în surdină filmul preferat al Ameliei. Paul pune testele deoparte, apucă telefonul şi formează numărul ei. "Aţi accesat căsuţă vo...”